În drum spre casa…

Deşii nu cred că veţi citi în totalitate acest articol, încercaţi să o faceţi! Pierdeţi doar căteva minute din viaţa voastra, însă nu degeaba !

M-a trimis mama să cumpăr pâine. Am fost… am luat, şi m-am îndreptat spre casă. Pe drum văd un biet bătrân care duce mizeria la un container. Abia se mişca, cu capul plecat, şi cu chipul indurerat îmi aruncă o privire. Pentru el chiar şi 10 metri fiind un obstacol greu de depăşit. Se vedea pe el că era doborât de greutăţi, săracul abia ridica capul cate umpic şi cănd îl ridica vedeam acei ochi înlăcrimaţi care îmi dadeau fiori, mă cuprindea o stare de tristeţe de nedescris. Da, sunt trist chiar foarte trist când mă gândesc la toţi bătrânii ăştia. Să nu mai spun şi de cei pe care îi vad la fiecare colţ de drum… unu nu are un picior, altu abia umblă săracu şi geme de durere. Dar toţi suferă în tăcere, mulţi abandonaţi de copii sau de nepoţi, sunt izolaţi de societate.

Ce au făcut să merite asta ? Au muncit toată viaţa pentru ce? Se mai găndeşte cineva la ei ?

Sunt nişte întrebări pe care mi le pun din zecile care îmi trec acum prin minte. Aştept să văd şi eu un bunic/ă care se joacă cu nepoţica, aştept să văd lacrimi de bucurie pe chipul lor, nu doar de amărăciune, aştept să văd această zi care însă pare la ani lumină. Nu dramatizez, e doar parerea mea asta cred, asta simt, asta nu îmi doresc să se întâmple, dar cruda realitate îmi arată doar contrariul. Şi iar îmi pun nişte întrebări!

De ce toată lumea e aşa de indiferentă ? De ce nu facem ceva să îi ajutăm ? De ce nu ne propunem să smulgem un zâmbet de pe chipul lor ?

De ce ? De ce ? Întrebări peste întrebări care probabil nu au răspuns sau nu îl poate da nimeni momentan. Aş vrea să fac ceva, dar cine sunt eu? Nu am nici o putere, sunt un zero, totuşi refuz să cred că toţi uniţi la un loc nu putem face ceva. Refuz să cred asta cu desăvârşire!!! Aşa că hai să facem ceva să nu lăsăm timpul să decidă viitorul lor, să îi facem fericiţi. Şi atunci când va veni inevitabilul sfărşit al lor să plece cu zâmbetul pe buze, să ştie că le-a păsat cuiva şi de ei, desigur metaforic vorbind.

Sunt scârbit de dezinteresul tinerilor în privinţa ajutării unui biet bătrân, sunt indignat că tot stau aici şi scriu despre ei aşa cum fac şi alţii dar nu încerc ceva real. Aşa că să facem ceva, să ne propunem să smulgem chiar şi o schiţare de fericire pe faţa unui bătrân. Nu cred că poate fi aşa greu, aşa că fiţi mai buni şi mai înţelegatori cu cei de vârsta a 2-a, faceţi şi un lucru bun pentru un asemenea om. Nu e un păcat să îi ajutăm cum putem, e păcat să nu încercăm.

Cei ce s-au obosit să citească în totalitate ce am scris le mulţumesc din suflet !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*